Satul Șirnea este primul sat turistic al României, fiind parte a unui experiment al anilor '60. Promovat de către profesorul de biologie Nicolae Frunteș, om al locului, satul reușește să își păstreze caracterul pastoral și agrar, devenind primul muzeu viu al României. Alte șase sate se alătură experimentului de promovare turistică la scurt timp din dorința de a păstra și transmite mai departe generațiilor următoare moștenirea satelor autentice românești.
Fiind așezat pe o zonă de culme, Șirnea, comuna Fundata, județul Brașov, este un sat de tip răsfirat, cu case așezate pe parcele de mari dimensiuni, la distanță unele de altele și retrase față de aliniament. Parcelele nu au întotdeauna acces direct către străzile principale, de cele mai multe ori fiind conectate prin drumuri înguste și pietruite, de țară, specifice căruțelor.
Clădirile sunt expuse aici la vânturi puternice și ierni grele, Fundata fiind cea mai înaltă localitate a României (1360 m altitudine), de aceea așezarea gospodăriilor pe parcelă era, și încă este, foarte importantă pentru săteni. Casele sunt în general orientate către sud, sud-est, sau sud-vest astfel încât să beneficieze de căldură și lumină naturală pe o perioadă cât mai lungă a zilei. Gospodăriile sunt gândite astfel încât, incinta gospodăriei - zona ce delimitează activitatea zilnică din jurul casei, să fie protejată de vânt și deschisă spre soare, folosindu-se atât de relieful existent cât și de flora locală.
Specificul locului este dat de o anumită unitate în diversitate, ce se conturează prin modul organic de dezvoltare a țesutului, dat de dimensiunile și formele neregulate ale parcelelor, tipologia așezării pe parcelă, relief, dar și prin limbajul arhitectural folosit (proporții, dimensiuni, materiale, culori, planimetrie, etc.). Satul are o identitate pastorală și agrară bine înrădăcinată datorită reliefului existent (prezența pajiștilor și a terenului fertil, și implicit al animalelor câmpului).
Având în vedere clima și relieful, o mare parte din gospodării erau organizate în jurul unei curți închise pe toate cele patru laturi, sau doar pe trei dintre acestea, însă nu este exclusă așezarea casei individual pe parcelă folosindu-se de o curte deschisă. O gospodărie era dată de prezența unei case și una sau mai multe anexe (grajd, șură). Locuința poate fi ușor identificată și diferențiată de restul gospodăriei fiind tratată cu materiale ,,bune” în diferite texturi, colorate, cu elemente de decor (geamlâc, balustradă sculptată, etc), și uneori prin acoperișul mai înalt sau cu mai multe ape. Anexele erau compuse din fațade mult mai simple, cu structură din lemn brut și ferestre mici. Păstrând anumite proporții la nivel de volumetrie și folosindu-se de aceeași gamă de materiale în diferite texturi, dimensiuni și culori, casa și anexele reușesc să creeze o imagine unitară, specifică satului tradițional românesc.
Studiul îndreaptă privirea către o anumită parcelă din dorința de a înțelege mai bine contextul dat în vederea construirii unei noi locuințe care să respecte principiile arhitecturii tradiționale locale. Pe situl în cauză se găsește una dintre casele satului ce se încadrează în descrierea de mai sus. La momentul relevării, deși pe exterior clădirea încă mai păstrează silueta unei clădiri trainice, interiorul ne dezvăluie realitatea. Casa se află într-o stare de degradare accelerată fiind în pericol de colapsare. De aceea, ea este propusă spre demolare, dar nu înainte de a fi studiată, relevată și arhivată.
Clădirea în cauză este servită de o curte de tip deschisă. Este retrasă față de drumul pietruit cu aproximativ 5 m fiind așezată pe o parcelă cu suprafața de aproximativ 10.000 mp. Poziția casei pe parcelă a fost aleasă cu multă grijă în funcție de punctele cardinale, distanțele față de vecinătăți, ținând cont de faptul că terenul prezintă zone cu relief abrupt, greu construibile, dar și o zonă mlăștinoasă. Parcela a fost supusă unei divizări, noua limită de proprietate apropiindu-se considerabil de una dintre laturile casei existente. Pe parcela nou formată este construită o nouă clădire ce nu respectă specificul zonei.
Casa, ca un martor al trecutului, privește spre vale și mai apoi spre silueta munților din depărtare. Se folosește de materialele și meșteșugurile locale, fiind integrată în context cu ajutorul acestora. Preia diferențele de nivel printr-un soclu placat cu piatră de râu vopsită în alb. Se pot identifica zone ale soclului, probabil intervenții ulterioare, unde piatra lipsește însă betonul care îi ia locul încearcă să imite modelul inițial. Soclul are scopul de a prelua diferențele de nivel existente ancorând clădirea în teren, creând senzația de greutate.
Clădirea are fațadele principale orientate către lumină și camerele servante către deal(direcția predominantă a vântului), creând un filtru termic pentru camerele servite. De aceea, casa este alcătuită din două fațade principale cu prispă închisă cu geamlâc și cu acces pe colț, îmbrăcate în șiță colorată și împărțită în trei registre. La rândul ei, prispa creează un filtru termic pentru casă, fiind un loc propice pentru păstrarea alimentelor peste noapte.
Registrele țin cont de poziția ferestrelor și le încadrează. Primul registrul, cel din proximitatea soclului este mai înalt, contribuind la rândul său la conturarea senzației de ancorare a casei (senzația de greutate). Cel de deasupra este mai subțire și se contopește cu umbra lăsată de acoperiș pe fațade. Cele două registre, de deasupra și de sub ferestre sunt tratate cu șită roșie, iar cel al ferestrelor cu șiță albă marcând și evidențiind fâșia de lumină a casei. Acoperișul, învelit în draniță cenușie, preia înălțimea etajului și se așază greoi peste volumul casei. Această proporție se regăsește la majoritatea caselor tradiționale ale zonei. Podul servea ca afumătoare pentru alimente sau era folosit pentru depozitare.
Casa dispune de un etaj parțial, o singură cameră cu dimensiuni reduse, de tip foișor, ce se așază peste acces și îl marchează prin verticalitatea creată pe fațadă, continuând registrul colorat cu roșu însă folosindu-se de scândură simplă, așezată pe verticală și de ferestre mari. Accesul în pod se făcea pe o scară verticală cu pantă abruptă din zona prispei, deci probabil zona mai înaltă servea accesului comod în pod, dar și iluminării și ventilării naturale a acestuia.
Ferestrele, cu tâmplărie din lemn alb sunt subîmpărțite în ochiuri de geam de diferite dimensiuni creând ritm și complexitate. Pentru a avea o protecție termică suplimentară, tâmplăriile sunt dublate.
Fațadele secundare continuă registrele și se folosesc de aceleași culori și materiale, având ferestre de dimensiuni mai mici și mai simple.
Casa este împărțită în mai multe tipologii de camere. Cele trei camere așezate în imediata proximitate a prispei sunt camerele ,,bune''. Vopsitoriile interioare atent îmbogățite cu modele, precum și prezența unui candelabru denotă acest lucru. Cel mai probabil camera cu sobă din capătul stâng al prispei era folosită ca dormitor principal, iar camera din capătul drept – camera de zi sau camera de zestre.
Curiozitatea o ridică camera așezată în axul intrării deoarece, deși poziționată în interiorul casei, aceasta dispune de ferestre mari cu tâmplărie dublă ce dau spre prispă pe două laturi și una considerabil mai mică ce face legătura cu camera cu soba. Fiind poziționată central în planul casei, camera este izolată de exterior, așa dar, ferestrele din spre prispă au rolul de a aduce lumină și ventilație naturală. Mica fereastră din proximitatea sobei camerei vecine era folosită probabil pentru a aduce căldură directă în interior.
În continuarea camerei cu soba se află o bucătărie cu acces direct spre pivniță și cu o plită conectată cu soba din camera adiacentă, iar mai apoi un hol, o tindă cu geamlâc ce găzduiește un acces secundar în casă și care face legătura cu spațiile servante ale acesteia (celar – depozitare alimente, magazie – depozitare hrana animale).
În proximitatea casei se află șura care, la rândul ei, respectă proporția h acoperiș = h nivel, raport 1:1, ce este așezată pe un soclu menit să preia diferențele de nivel ale terenului. Împreună cu casa formează un L, dispunere menită să protejeze gospodăria de intemperii.
Probabil că gospodăria a fost cândva mult mai complexă, având în structura ei o fântână, un cuptor pentru pâine (vatră), straturi de legume și copaci fructiferi cu ramuri grele, animale diverse și țarcuri mai mici sau mai mari, o zonă destinată deșeurilor și o toaletă, și pe bătrânii ei muncind cu spor din zori și până-n seară. Timpul a lăsat în urma lui doar un fragment, însă cu informație valoroasă, o moștenire ce trebuie transmisă mai departe prin conservare, acolo unde acest lucru este posibil, dar și prin limbajul arhitectural al noilor clădiri.
Păstrarea specificului arhitectural local și transmiterea acestuia mai departe devine foarte relevant în contextul dat. Noile clădiri trebuie să prea din principiile arhitecturale folosite de către străbunii nostri pentru a nu periclita imaginea specifică locală și transmiterea moștenirii istorice generațiilor viitoare. Atunci când hotărâm să construim ceva de la zero într-un sit-palimpsest, cu o puternică istorie suprapusă în straturi pe fragmente de teren cu forme diverse, trebuie să ținem cont de trecutul istoric al zonei și de specificul ei.
După o analiză amanunțită a tuturor informațiilor găsite, putem schița primele caracteristici ale viitoarei locuințe ce va prinde formă pe această parcelă.
Păstrarea raportului nivel-acoperiș în raport de 1:1, dar și preluarea regimului de înălțime de maxim P+2E, este un prim principiu de preluat din arhitectura locală și are rolul de integra volumetric nouă clădire în situl existent. Orientarea casei spre lumină, dar și spre peisaj devine un criteriu de bază pentru noua clădire și are rolul de a o proteja de vânturile puternice, de a o deschide spre lumină și de a înrăma peisajul creând conexiuni puternice vizuale între exterior și interior. Ferestrele de dimesniuni mari contribuie la această conexiune, tâmplăriile lor fiind cele care înrămează peisajul pe de-o parte și viața de familie în sens invers, conturând tablouri de diferite dimensiuni.
Este necesară preluarea diferențelor de nivel ale terenului printr-un soclu pentru a păstra specificul local, dar și pentru a integra noua clădire în contextul natural. Folosirea materilalelor precum piatra în diferite texturi și dimensiuni pentru placarea soclului face trimitere la viața de altă dată a satului ce era conturat din clădiri finisate cu materiale locale. Clădirea pare a fi ancorată în teren prin utilizarea materialelor ce dau senzația de greu (piatra), dar și prin proporțiile alese.
Geamlâcul, element des întâlnit în clădirile valoroase existente, devine un element cheie în limbajul arhitectural specific și poate fi preluat și reinterpretat în contextul construirii noilor clădiri. El poate fi văzut atât ca filtru între interior și exterior, cât și ca deschidere către viața și forfota satului.
Un alt principiu important este dat de folosirea unor registre pe fațade cu scopul de a delimita și marca ferestrele – registru al luminii. Folosirea materialelor locale și simplitatea formelor arhitecturale definesc un alt principiu de păstrat. Elementele din lemn precum obloane, pergole, riflaje pot fi folosite în diferite texturi fiind percepute ca elemente de accent pentru fadade.
Separarea zonelor servante de cele servite, atât la nivel de planimetrie cât și la nivel de fațade păstrează principiile de alcătuire a vechilor gospodării. Casa este ușor percepută și diferențiată de anexe precum garajul, camerele tehnice sau depozitări. Folosirea ,,vertei" în diferite forme reinterpretate precum șemineul, barbeque exterior, firepit, readuce în prezent ideea de coagularea familială în jurul elementului primordial - focul.
Prin preluarea unor caracteristici identificate mai sus și reinterpretarea lor astfel încât noua arhitectură să răspundă atât nevoilor beneficiarilor cât și nevoii de integrare în contextul dat, putem crea arhitectură de calitate ce arată respectul față de strămoși și față de viitoarele generații.
.
